Cei care scriu și/sau fac fotografii sunt considerați în general niște unelte. Artiști nu. Cine știe ce întâmplare ar trebui ca un fotograf sau un scriitor să fie trecut în rândul celor care chiar sunt profesioniști sau artiști. Asta se întâmplă existând prezumpția că dacă sunt aparate de fotografiat de cumpărat, oricine poate face fotografii. Ce să mai vorbim despre telefoane cu cameră!? Dacă există PC-uri la magazin, imprimante, oricine poate scrie. O carte de exemplu.
Acum, dacă există conexiuni la internet, youtube și facebook, oricine poate pretinde că face marketing. Sau un website, SEO, sau eu știu ce… Devenim o lume din ce în ce mai pricepută la toate, mai multilateral dezvoltată.
Că totul este o minciună se dovedește prin recentul exemplu al declarației deputatului nu știu cum îl cheamă (eu îi ignor existența), un bucălat care scria în declarația de avere că are „ciasuri de 12.000 de euro”! Păi, pe cale de consecință, dacă el există și are diplome și licențe, are masterate obținute la școli înalte și a ajuns deputat, un agramat de prima mână, oricine poate ajunge. Fals! Trebuie să ai ceva stomac pentru asta, trebuie să mai sugi ceva, să mai lingi ceva, în fine, sunt destule chestii scârboase pe care le-aș putea enumera. Dar, asta ar putea face oricine, nu!? Prezumpție corectă. Oricine poate fi scârbos.
Să nu bagi frizerii la editură…
Să scrii la ziar era o treabă de maturitate, de mândrie, de putere de decizie. Era un fel de copywriting primitiv. Mă rog, după ce presa a trecut în mediul online întâi a fost un copy-paste, dar nu discutăm asta aici. Vreau să vă zic că acum, parcă mai mult ca niciodată, cei care scriu sunt considerați un fel de unelte. Au niște joburi și atât. Sunt ca un fel de frizeri, după ce te tund îți pun oglinda la spate și tu te uiți la cealaltă oglindă, cea din față și vezi dacă ți-e bine tunsă bordura la scăfârlie. Sau dacă ești pierdut în spate. Iar frizerul te întreabă, vă place domnul meu? E bine? Mai poftiți și altădată…
Cam așa ajungem și noi, un fel de frizeri, mergem cu textele la verificat, vă place? Vedeți ce-am scris? Iar ca să publici în site-ul lor ai nevoie de aprobare. Deh, diviziunea muncii, fiecare să-și facă jobul se oprește aici. Cei care plătesc aprobă sau nu dacă un text este bine scris. Lucru firesc până la urmă, cine plătește comandă muzica, dar să-ți spună un neprofesionist că acolo ar trebui scris așa sau altfel, mie mi se pare cam mult. Mă rog, poate sunt eu prea orgolios.
Dar așa este, cine plătește comandă și în fața lăutarilor și a săpătorilor de șanțuri și a mâncătorilor de porumb.
Nu da banii pe reportofoane. Există aplicații pe mobil
Mai demult, când aveam ceva de scris (despre PSD de obicei) și dacă ei nu doreau să apară vreun text în ziar, despre ceva ce ei nu agreau, se ascundeau și se dădeau duși. Iar șeful zicea că nu ai voie să publici fără poziția lor. O prostie, cică asta era deontologia. Era pe dracu, în fine, dacă dădeam la gazetă mi le luam în spate pe urmă…
Alții îmi spuneau că vezi, eu îți zic, dar nu spui că știi de la mine. Sau înjurau ca la ușa cortului pe cineva iar apoi, la o simplă aluzie la ce au spus ei se ofensau: eu? N-am zis așa ceva! Puteai să le bagi reportofonul cât doreai sub nas, nu, ei n-au zis!
Într-o vreme umblam cu două reportofoane. Mi-aduc aminte că un mare director general și-a chemat liderul de sindicat ca să audă și ăla ce vorbește cu presa. Am plecat și m-am întors după un sfert de oră, căci „îmi uitasem” o sacoșă în biroul lor. (În punga aceea funcționa un al doilea reportofon și astfel se află informații pe care nimeni nu le va spune niciodată presei. Moda celor două reportofoane a tecut însă…Acum sunt aplicații pe telefon.)
Am adoptat și o altă metodă, care însă uneori mă face să par idiot. Deși știu foarte bine cu cine stau de vorbă, întotdeauna mă informez înainte despre cine este omul cu care vorbesc, despre care scriu, îl întreb: cine sunteți și cu ce vă ocupați? Aproape întotdeauna acel cineva se ută la mine cu ochi mirați care parcă spun ce nu știi cine sunt eu!? Eu îi ignor aroganța și-l las să creadă că sunt încă unul dintre stupizii care i-au iești în cale. Fac asta pentru că aștept de la el (sau ea) să-mi spună el cine este. Căci doar așa voi ști ce vrea el să se știe.
Și doar așa, voi, ceilalți, veți ajunge să știți ce nu se știe și ar trebui știut!
Am remarcat că mă scutesc de multe pierderi umane (vedeți mai jos ce sunt astea) întrebând cine ești, ce faci și cum o duci. Căci oamenii sunt mincinoși, cel mai greu este să lucrezi cu omul. Cine se ocupă cu scrisul, ar trebui să-ntrebe exact și precis. Și să asculte cu atenție.
Nu cădeți în capcana de a proceda la îndemnul scrie și tu ceva frumos acolo sau poți să scrii orice dar să nu pomenești despre nu știu ce subiect! Riscați să o luați în freză. Păi dacă tot facem pe frizerii!
Scriitori de bloguri, fiți deștepți! Scrieți frumos…
Spuneam să căutați să înțelegeți ce vrea clientul. (Dacă tot sunteți unelte și sunteți plătiți să faceți mâzga-mâzga pe hârtie cum mi-a zis mie odată, unul…) Și, dacă puteți, evitați să scrieți despre prieteni. Ăștia-s cei mai perfizi. Dacă ei îți spun (sau te lasă) să scrii „ceva frumos” despre ei să știți că intrați în belea.
Oamenii nu sunt numai mincinoși, ci și intoleranți, rasiști, antisemiți, tupeiști, afoni și afemeiași, agramați, încrezuți, proști, deștepți sau căcănari! Pentru fiecare dintre noi ceva frumos înseamnă altceva. Căci dacă scrii ceva frumos despre cineva, asta s-ar traduce prin a-ți pune o parte din suflet la dispoziția lui. Ai scris ceva frumos, așa cum vezi tu frumusețea. Iar dacă ești fraier și crezi că frumusețea ta este ceva universal, ai s-o iei din nou în freză.
Căci prietenului tău, sau amicului sau clientului care te-a îndemnat mișelește să scrii ceva frumos despre el, acela va fi primul care te va pocni. Pentru că, așa cum spuneam, frumusețea este ceva personal, fiecare vede frumosul altfel.
Și frumosul ăsta care-l vezi tu, dar nu-l vede el, este o porcărie. Tu n-ai dreptul să arăți frumusețea, așa cum o vezi. (Nu așa cum este, căci și asta e relativitate…) Doar ce crede el că e frumos, asta și așa trebuie scris. Dintr-un singur motiv: el plătește!
Și, acum, înțelegeți că dacă nu faceți așa, înseamnă că v-a sosit „ciasul” morții!
Iubiți-i pe șoferi!
Am pierdut nenumărate relații (nu de dragoste, nu la asta mă refer, eu am avut și relații cu șoferi cărora le ziceam știi că ești șoferul meu preferat, numai cu tine-mi place în delegație!) din cauză că am scris „ceva frumos”. Și pentru că oamenii sunt așa cum am spus, egoiști și aroganți, nu-ți dau voie să scrii ce crezi tu că ai văzut frumos la ei. Culmea ipocriziei este și când îți mai spun că e altceva, că ești orb, că nu ai înțeles nimic (nu mă refer la frumusețe acum) că de fapt ești doar unul dintre tâmpiții cu care trebuie, din nefericire, să se obișnuiască în a coexista pe planetă. Planeta lor, planeta maimuțelor, planeta nu mai știu care…
Este ca-n amor. Egoismul din dragoste. Unul să-l accepte pe celălalt, așa cum e, iar celălalt să vrea neapărat să-l schimbe. Că nu e bine, că nu așa trebuie, că asta nu se face, că s-asculți că nu te-nvață de rău… Uitând că este doar un punct de vedere și că oamenii sunt atât de diferiți și că tocmai acceptarea reciprocă este drumul spre înțelegere.
Egoiștii ăștia-s cei mai mari pișicheri. Mai tari decât Covidul. Fiecare-ți vrea binele. Fii deștept, nu-i lăsa să ți-l ia…
Să n-ajungi lăutar…
Până la a ajunge însă să separ jobul de plaisir a trecut ceva timp. În care am luat și bobârnace. De exemplu, ar trebui să spun cum m-am lăsat de pozat la nunți. Deși prima facultate a fost pe vremea împușcatului, eu am făcut-o cu bursă. Apoi, ca să câștig mai muți bani, făceam poze la nunți, botezuri, pe unde apucam. Ba, când nu găseam, am fost și la descărcat de cărbuni din vagoanele CFR.
Însă ceea ce m-a făcut să pricep că fotografii de nuntă sunt cam ca maneliștii, a fost ideea asta a nuntașilor de a te trata cu superioritate. Deși încă nu mi s-a întâmplat, am văzut cum petrecăreții lipeau bancnote pe fruntea lăutarilor. Care nu ziceau nimic și cîntau după ureche ce li se cerea. O atitudine asemănătoare și față de fotografi. Mă rog, pozari, că între a fi fotograf sau a fi pozar este o mare diferență. (Azi am văzut că se tăvălesc pe jos în fața unui cuplu, se zbenguie și-i pozează de jos, de le ies mirilor niște tălpi ca la Guliver în țara piticilor, dar nu contează decât spectacolul…)
Eu n-am putut să accept ideea. Nu eram în stare să nu-l pocnesc pe cel căruia-i făceam poza și nu dorea să o plătească pentru că nu-i plăcea cum arată moaca lui! Iar dacă făceai scandal te reclamau la miliție, că faci bani prin evaziune.
Abia așteptam să nu mai depind de nunți și de copii răzgâiați care trebuiau pozați în brațe la mamaia, într-o anumită poziție. Pe atunci nu era nimic digital…
Să nu fiți cofetari
Unul din reportajele mele favorite este „Badea Petru și tractorul”. Se întâmpla pe la sfârșitul anilor 90. Știți ce e acela un paore? Așa se zice în Banat la țăranii autentici. Ăia care lucrează pământul, care muncesc și agonisesc. Paori sunt, poate, cei mai harnici muncitori ai pământului.
Deși, unii iau în derâdere cuvântul ăsta de paore. Și-l zic la toți neaveniții și la toți ratații. Cum ai făcut o boacănă, cum se strigă la tine, băi paore!
Revin. Petru ăsta a vrut să redevină paore. Locuia la sat și lucra la oraș Într-o zi a zis că-și bagă picioarele-n făbrică și se face paore. Avea niște bănuți și a zis că-și cumără tractor. În ziua aia eu i-am fost tovarăș de drum. M-a cărat după el în toată Valea Timișului cu un zeitung în mână în care-și subliniase anunțurile cu oameni care vând tractoare.
După o zi de alergătură din-asta, de la unul la altul, dintr-un sat în altul, tot căutând tractoare de cumpărat, Badea Petru nu și-a cumpărat utilaj. Păi bine Petre, (nah că azi e ziua lui, azi sunt Sfinții Petru și Pavel!) dar ce naiba, o zi întreagă și dintr-atâtea n-ai găsit și tu unul bun? Un tractor, adică. Nu! Că el nu-i cofetar, că dacă a zis că vrea să-și lucre pământul cu tractorul, apăi tractor vrea. Că el nu-i cofetar, să bage apă în zmântână, el vrea tractor!
Nu credeți în reguli
Când am intrat în presă m-am scârbit rapid să fiu fotoreporter. Cea care m-a îngrozit de jobul ăsta a fost o femeie. Prima mea șefă dată dracului! Mă căra după ea peste tot să pozez pe nu știu care când cască, când se scarpină, chestii din astea. Mă chinuia pe la toate ședințele de partid pe unde mergea numai cu rahaturi din astea. Apoi făcea câte-un editorial, așa le zicea ea, în care-și revărsa fierea roșie.
Cu ea am avut și primul conflict major. Am făcut pe dracu’n patru să scap de ea și să-mi văd doar de articolele mele, să nu mai umblu ca un caraghios cu teleobiectivul și să fac poze strâmbe la liderii de partid care nu-i plăceau ei. Așa, trecând în postul de redactor (mai târziu pe cont propriu) credeam că îmi voi transforma viața într-o veșnică boemie, că mă doare pe mine capul de șefi îndoctrinați și că mediul privat este ceea ce-mi trebuie.
Nu vă luați după chestii din astea, nu există reguli. Nu există nici garanții că veți reuși într-un fel sau în altul. Există doar o luptă perpetuă între cei care merg la școală, învață grămătică și ceilalți care au „ciasuri”. Aceștia din urmă plătesc, așa că sunteți la dispoziția lor. Sau plecați dincolo. În America. Numai să nu vă cheme Albu Ionel sau Albici sau Albescu, chestii din astea, că acum este cu Negru.
Bun, și totuși ce-am vrut să spun? Că eu nu sunt scrib. Adică nu stau lângă faraon și el să-mi dicteze, bla-bla bla și când nu-i place o literă să-mi ia papirusul din mână și să m-arunce-n groapă. Că încă mai am de lucru până peste cap. Am vrut să transmit asta cuiva. Unui frizer. Că nici eu nu mi-s cofetar…
